Deducţia
From IDEAWiki Romania
Cuprins |
Definţia raţionamentului deductiv
Raţionamentul deductiv este o formă de raţionament în care concluzia vine ca urmare logică a premiselor. În esenţă, raţionamentul deductiv este unul bazat pe silogisme.
Siolgismul este o construcţie logică formată din trei afirmaţii: două premise şi o concluzie. Prima premisă poartă şi numele de premisă majoră, iar cea de a doua premisă se mai numeşte şi premisă minoră. Un exemplu clasic de silogism este:
Premisa majora: Toate mamiferele nasc pui vii.
Premisa minoră: Pisica este un mamifer.
Concluzia: Pisica naşte pui vii.
Dacă veţi analiza cu atenţie silogismul veţi descoperi că unul din termeni apare atât în premisa majoră cât şi în concluzie ("pui vii"). Acesta se numeşte termen major. Un alt termen se regăseşte atât în premisa minoră cât şi în concluzie ("pisica") şi se numeşte termen minor. În sfârşit, există un termen care se regăseşte în ambele premise, dar nu şi în concluzie ("mamifer") şi se numeşte termen mediu.
De foarte multe ori, în discuţiile mai puţin formale, omitem una dintre cele două premise în formularea unui argument. Spunem "Pisica este un mamifer, deci naşte pui vii" sau "Pisica naşte pui vii, deci este un mamifer". Această formă prescurtată a unui silogism se numeşte entimemă şi este folosită atunci când una dintre propoziţiile formei complete a silogismului este considerată a fi cunoscută şi acceptată de toată lumea.
Într-o dezbatere, în momentul în care apare o entimemă, trebuie să fim capabili să reconstituim silogismul iniţial pentru a putea face o contraargumentare convingătoare. Este probabil ca tocmai afirmaţia care lipseşte să fie cea care este rezultatul unei erori de logică. Primul pas în această analiză este să ne dăm seama care dintre cele trei afirmaţii lipseşte. Apoi, ştiind că fiecare termen se regăseşte în două afirmaţii, putem reconstitui silogismul original în întregime.
Tipuri de deducţie
Există trei tipuri de raţionament deductiv: categoric, disjunctiv şi ipotetic.
Deducţia categorică
Acesta este cel mai folosit tip de raţionament deductiv. Deducţiil categorice demonstrează că un adevăr sau o lege general valabilă se aplică şi într-o situaţie specifică. Premisa majoră este o afirmaţie care se aplică unui număr foarte mare de indivizi sau de situaţii. Premisa minoră arată că un caz specific face parte din situaţiile amintite. Concluzia arată că afirmaţia iniţială se aplică şi cazului specific. Expresia "de la general la particular" descrie foarte bine deducţia categorică, însă nu şi deducţia disjunctivă sau ipotetică.
Adevărul şi falsitatea premisei majore
Premisa majoră a unei deducţii categorice trebuie să fie acceptată imediat de public sau trebuie să fie dovedită. Dacă este un adevăr general valabil ce va fi cu uşurinţă acceptat ca atare de auditoriu, nu trebuie să încercaţi să mai dovediţi premisa, de pildă în cazul afirmaţiei "toţi oamenii sunt muritori". Dacă, totuşi, această premisă nu va fi acceptată, va fi nevoie să aduceţi dovezi în sprijinul ei. Uneori este posibil ca demonstraţia să includă un raţionament de tip inductiv. În exemplul amintit, va trebui să arătaţi că de-a lungul timpului istoria nu a înregistrat nici un om care să rămână în viaţă pe o perioadă nedeterminată de timp. Alteori va trebui să apelaţi la raţionamente de tip cauzal. Corpul uman are în componenţă organe care prin chiar construcţia lor au un timp limitat de funcţionare. Din cauză că omul nu poate supravieţui în lipsa funcţionării unora dintre aceste organe, el ajunge mai devreme sau mai târziu să înceteze din viaţă. Pentru ca un raţionament deductiv categoric să convingă, este imperios necesar ca premisa majoră să fie acceptată ca fiind adevărată.
Adevărul şi falsitatea premisei minore
De multe ori, demonstrarea adevărului premisei minore se va dovedi mai simplă decât în cazul premisei majore. Va fi mai simplu să convingeţi publicul că o anumită ţară X este are un regim politic totalitarist decât că toate regimurile totalitare exercită forme puternice de cenzură şi control al informaţiei.
Distribuirea termenilor
Pentru ca un silogism să fie corect din punct de vedere logic, trebuie ca termenii (minor, mediu şi major) să se regăsească în afirmaţiile silogismului aşa cum trebuie: termenul minor în premisa minoră şi concluzie, termenul mediu în premisa minoră şi premisa majoră, iar termenul major în premisa majoră şi concluzie. Un silogism nu mai este adevărat dacă unul din termenii din concluzie nu se regăseşte şi într-una din premise în exact aceeaşi formă. Urmând exemplul anterior, a spune că ţara X este ţinută sub control cu ajutorul unei poliţii politice pentru că ţara X este condusă de un regim totalitarist nu decurge logic din premisele iniţiale (chiar dacă s-ar putea să fie adevărat). Singura concluzie care poate fi extrasă cu siguranţă este că în ţara X se exercită forme puternice de cenzură şi control al informaţiei.
Eroarea distribuţiei nepermise a termenilor
Această eroare apare atunci când unul din termeni este folosit într-un sens mai larg în concluzie decât a fost folosit în premise. Astfel, dacă spunem că toate pisicile sunt animale, dar iepurii nu sunt pisici, putem ajunge să susţinem drept concluzie că iepurii nu sunt animale. Asta pentru că în premisa majoră cuvântul "animale" desemnează doar o parte din totalitatea regnului animal, în timp ce în concluzie el se referă la întreg regnul, are o acoperire universală. Într-o manieră similară poate fi distribuit eronat şi termenul minor. În cazul termenului mediu, acesta trebuie folosit cel puţin o dată într-un sens universal. Altfel, pot ajunge la exemple de tipul: românii sunt europeni, europenii au strămoşi de origine anglo-saxonă, drept urmare românii au strămoşi de origine anglo-saxonă. În ambele cazuri cuvântul "europeni" înseamnă, de fapt, "unii europeni".
Premise negative
Un silogism nu poate fi corect construit din punct de vedere logic dacă are la bază două premise exprimate negativ. Dacă X nu este Y şi Y nu este Z, nu pot trage nici o conluzie sigură despre relaţia dintre X şi Z. Din faptul că românii nu sunt anglo-saxoni iar anglo-saxonii nu sunt latini nu putem trage nici o concluzie: nici că românii ar fi latini, nici că n-ar fi. Una dintre cele două concluzii este cu siguranţă adevărată, însă pentru a ne da seama care silogismul trebuie reconstruit în aşa fel încât cel puţin una dintre premise să fie formulată afirmativ, deoarece două negaţii nu sunt suficiente pentru a construi o relaţie logică între idei.
Deducţia disjunctivă
De multe ori sunte puşi în faţa unor alegeri: de principii, de conduită morală, de acţiune pentru soluţionare unei probleme. Pentru a demonstra superioritatea unei alternative faţă de celelalte e posibil să trebuiască să recurgeţi la raţionamente de tipul deducţiei disjunctive. Aceasta compară două sau mai multe posibile căi de acţiune şi demonstrează superioritatea uneia dintre alegeri. În varianta sa cea mai simplă, deducţia disjunctivă operează cu două alternative, enunţate în premisa majoră, pentru ca premisa minoră să afirme sau să nege pe una dintre ele.
Pentru a lua notă de trecere la acest obiect trebuie fie ca noi să învăţăm mai mult, fie ca profesorul să modifice criteriile de notare.
Profesorul nu va modifica criteriile de notare.
Deci trebuie ca noi să învăţăm mai mult.
Pentru ca un silogism disjunctiv să fie convingător, e necesar ca premisele să fie acceptate ca adevărate de public, la fel ca în cazul deducţiei categorice. În plus, trebuie ca silogismul să ia în calcul toate posibilele alternative, iar acestea să nu poată coexista. Dacă alternativele pot îndeplinite simultan, afirmarea sau negarea uneia dintre ele nu mai duce la nici o concluzie. Un caz în care silogismul disjunctiv nu poate fi aplicat este cel în care susţinem că pentru reducerea consumului de droguri trebuie fie să înăsprim legile fie să investim mai mulţi bani în educaţie. Nu există o contradicţie între cele două soluţii, ele pot fi adoptate deopotrivă.
Uneori este de la sine înţeles de ce luaţi în calcul doar anumite alternative, alteori, pentru a convinge publicul că alternativele prezentate sunt singurele care trebuie luate în calcul puteţi apela la opinii ale experţilor în domeniu sau studii, analogii şi scenarii. Nu uitaţi însă că cea mai dificilă sarcină rămâne aproape întotdeauna demonstrarea premisei minore, anume că o alternativă este superioară celorlalte.
Deducţia ipotetică
Cel de-al treilea tip de deducţie pe care o puteţi folosi este cea ipotetică. Mare parte din deciziile noastre au la bază scenarii şi principii de acţiune pentru situaţii care se vor întâmpla cu o mai mare sau mai mică probabilitate. În acest tip de raţionament, premisa majoră exprimă o relaţie cauzală sau o de condiţionare ipotetică şi poate fi identificată după folosirea lui "dacă".
Dacă nu trimiţi proiectul până în ora 12 nu vei putea primi nota maximă.
Nu ai cum să trimiţi proiectul până în ora 12.
Drept urmare, nu vei putea primi nota maximă.
Dacă numim primul termen din premisa majoră antecendet şi pe cel de-al doilea consecinţă, putem descrie o serie de condiţii de validitate pentru raţionamentul deductiv ipotetic:
- dacă premisa minoră afirmă antecedentul, concluzia trebuie să afirme consecinţa
- dacă premisa minoră neagă consecinţa, concluzia trebuie să nege antecedentul
- dacă premisa minoră neagă antecedentul, concluzia silogismului nu va fi neapărat adevărată
- dacă premisa minpră afirmă consecinţa, concluzia silogismului nu va fi neapărat adevărată
Ghidându-vă după aceste principii veţi creşte şansele ca raţionamentele voastre să fie nu doar corect construite, ci şi convingătoare pentru public.
Referinţe
Influencing through argument, Robert B. Huber, Alfred C. Snider, IDEA, 2005
O introducere in arta argumentarii, Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, Polirom, traducere de Viorel Murariu, 2004
Manual de Dezbateri Academice, William Driscoll, trad. Viorel Murariu, Polirom, 2002
